Fiind o comună mai îndepărtată de oraș, aici s-au păstrat mai bine obiceiurile tradiționale rurale.

• Crăciunul- În Ajun , copii merg la colindat cu Nașterea, cântând în curtea fiecărui sătean. În schimb, pentru urările lor primesc colăcei, dulciuri (nu se dau bani) pe care le adună în trăistuțe țesute legate după gât sau pe după umăr. Există credința că neprimirea colindătorilor atrage sărăcia.

După ce au trecut urătorii cei mici, este rândul urătorilor mai mari, pe înserat, adică a feciorilor de la ceată. Ceata feciorilor se organizează conform tradiției, la Sfântul Nicolae. Este un obicei mai nou în zonă, fiind preluat de la Sadu. În ziua de Ajun, băieții merg în pădure și taie un trunchi de fag, pe care îl aduc până la biserică, tras de un cal sau tractor, deasupra căruia sunt fetele. Împreună cu muzicanții (tocmiți cu ceva timp în urmă), merg la preot pentru a-l colinda și a-i lăsa lemnul. Acest lucru se face contracost, suma fiind negociată. Următorul colindat este primarul și apoi din casă în casă  până colindă tot satul. În ziua de Crăciun  colindă la biserică în fața comunității și a preotului. După ieșirea tuturor oamenilor din biserică, joacă în fața acestora(de obicei învârtită sau o hațegană). Feciorii îmbrăcați în haine populare servesc oamenilor țuică fiartă. Momentul se încheie cu o sârbă spre Căminul Cultural, unde Judele (conducătorul cetei,recunoscut după ,,floarea,, prinsă în piept) va ține o cuvântare în fața comunității.

A patra zi, în 28 decembrie din fiecare an, se duc la Săliște, unde participă la Întâlnirea cetelor de juni din Mărginimea Sibiului.

• Irozii sau Craii sunt interpretați de copii din ciclurile primar și gimnazial, costumați în costume simbolice, care refac traseul magilor din noaptea nașterii Mântuitorului. Cetele se formează pe cătune(3 cete). Aceștia reprezintă 5 personaj:3 Crai, Irod și Îngerul(care strânge darurile). Scenetele prezentate sunt ușor diferite, atât prin conținut cât și prin colindele ce le însoțesc. Costumele sunt confecționate acasă, aceștia purtând obligatoriu ,,haine românești,,cât și însemnele rolurilor lor(săbii de lemn, căciuli de carton împodobite cu panglici de hârtie creponată, și, obligatoriu câte o icoană).
• Boboteaza În ajunul Bobotezei, preotul-cu doi cantori și un copil, care duce găletușa cu apă –umblă cu Iordanul pe la casele oamenilor, unde botează casaș oamenii, grajdurile și animalele. Gospodarii pun pe masă răciturile pentru a fi sfințite.

În ziua de Bobotează, după liturghie, preotul (cu prapori, cruci) și credincioșii merg la râul unde se sfințește agheasma mare în ciubere de lemn. Seara de Bobotează se face bal pentru cei cu numele Ion și Ioana. Aceștia sunt aruncați în sus de prieteni. Se dă de băut, se dansează.

• Paștele  Există obiceiul ca lumânările folosite la slujbele de la ocolirea bisericii, din seara Vinerii Mari și la Slujba De Înviere, să se păstreze pentru a fi mai târziu folosite în vremuri de restriște, când se aprind.

Înainte de slujba de Înviere, credincioșii merg la cimitir și aprind lumânări la mormintele celor dragi.

• 23 aprilie de Sfântul Gheorghe ziua învierii naturii, obiceiul cere ca porțile să fie împodobite cu crengi de fag. Astfel, iau cunoștință cu toții de renașterea naturii. Fagul ca și mesteacănul și leușteanul îndeplinesc același rol protector.
• Ispas (,,Înălțarea Domnului și Ziua Eroilor) De Ispas, după liturghie, preotul, elevii, credincioșii și oficialitățile satului merg la Monumentul Eroilor, unde se face o slujbă de pomenire, se prezintă un scurt moment artistic dedicat eroilor și se împart colaci și dulciuri. În această zi se pune leuștean la porți((există credința că leușteanul apără casa, oamenii și animalele de strigoi).

Atât obiceiurile legate de riturile de trecere (botezul, nunta, înmormântarea) cât și cele legate de sărbătorile religioase ci dată fixă sau nu, sunt în strânsă legătură cu calendarul vieții pastorale (vezi capitolul Transhumanța….). Elementele de rit precreștin se cele creștin se împletesc în credința râurenilor și sunt respectate cu aceeași sfințenie.

Sărbătorile cu dată fixă sau mobilă

În cadrul zonal al sărbătorii, obiceiurile de iarnă ocupă locul cel mai important, atât ca durată, cât și ca intensitate. Râurenii se pregătesc intens și din vreme. Începând cu 6 decembrie, o dată cu Sfântul Nicolae, când copiii își pun ghetuțele la fereastră și până în 7 ianuarie, de Sfântul Ion au loc diverse manifestări, la granița dintre rit și religios.

Tăierea porcului este asociată zilei de 20 dsecembrie, Ziua Ignatului, însă pentru locuitorii comunei Rîu Sadului, acesta se taie până la această dată, respectiv până în 19 decembrie, inclusiv.

În Ajunul Crăciunului au loc cele mai multe manifestări, începând cu ajunatul (adică nu se mânca nimic), până la tradițiile specifice. Copiii, de la cei mai mici până la 14-15 ani,  merg la colindat cu Nașterea, cântând în curtea fiecărui sătean. În timpul bunicilor de azi, pentru urările lor copiii primeau colăcei, mere, prune, nuci. Astăzi ei primesc dulciuri, niciodată bani, conform tradiției, pe care le pun în desăguțele pe care le poartă agățate după gât. Aceste desăguțe sunt țesute și cusute manual de mame, bunici sau mătuși.

Tot în Ajun, pe înserat este rândul urătorilor mai mari, a feciorilor de la Ceată.

Ceata Junilor este un obicei mai nou în zonă (aproximative de 20 de ani), preluat de la comuna Sadu. De aceea și-a păstrat numai câteva din caracteristicile de bază. Feciorii și fetele care participă sunt tineri din comună, necăsătoriți. De obicei participă un număr egal de fete și băieți.

În ziua de Ajun, băieții merg în pădure și taie un trunchi de fag, pe care îl aduc până la biserică, tras de un cal sau de un tractor. Pe trunchiul tăiat sunt așezate fetele, partenerele lor din cadrul Cetei. Împreună cu muzicanți, special plătiți de ceterași, merg la preot pentru a-l colinda și a negocia prețul pentru care îi vor lăsa trunchiul de copac. După colinda protului, băieții merg la primaul comunei pentru a-l colinda și apoi din casă în casă, pe la toți sătenii. Ei primesc în schimbul colindei bani sau produse alimentare (cârnați, carne de porc, tobă, vin, rachiu etc.). De obicei sunt primiți de către toți sătenii, deoarece în zonă există credința că neprimirea colindătorilor poate atrage sărăcia. Colindele sunt considerate urări ce pot să influențeze favorabil viitorul.

Pe toată durata Sărbătorilor, ceterașii închiriază Căminul Cultural al comunei, unde fetele vor pregăti de mâncare pentru membrii Cetei și muzicanți.

În ziua de 25 decembrie, numită și Prima Zi de Crăciun, în biserică, în fața altarului, a preotului și a oamenilor aflați la slujbă, vin cetele de Crai din fiecare cătun, în total trei grupuri.

Craii sunt intrerpretați de băieți din ciclurile primar și gimnazial, costumați simbolic, care refac traseul magilor din noaptea Nașterii Mântuitorului. Momentul este pregătit prin repetiții pe toată durata lunii decembrie, cu schimbarea gazdei, de la un copil la altul, pe la toți membrii grupului. Costumele sunt confecționate acasă, aceștia purtând obligatoriu haine românești (costume populare specifice zonei), cât și însemnele rolurilor lor: săbii de lemn, căciuli de carton, împodobite cu panglici de hârtie creponată și câte o icoană.

Obiceiul datează de aproximativ de 30-35 ani. Primii Crai au fost creația lui Savu Pitaru. Ei erau șase copii, din care unul reprezenta ofițerul, cu haine militărești, la vremea respectivă, steaua fiind cumpărată din Sibiu.

După slujba religioasă, Craii merg și colindă fiecare casă din cătunul lor, fiind răsplătiți cu bani, și foarte rar, cu dulciuri.

În prima seară de Crăciun are loc la Căminul Cultural din comună balul organizat de ceterași. Cu mic, cu mare, râurenii se întâlnesc aici. În urmă cu ceva vreme, locuitorii cătunelor Ciupari și Fundu Rîului veneau în Beberani cu săniile trase de cai și clopoțeii acestora umpleau văzduhul cu glasurile lor. Ei se adunau, ca de alte sărbători, în șură la Cândea, unde jucau jocurile tradiționale (hărțăgana, azi hațegana, brâul, jiana, învărtita, sârba) cântate de fluierași sau alți muzicanți.

În a doua zi de Crăciun, după încheierea slujbei religioase de la biserica din comună, băieții împreună cu fetele din Ceata Junilor colindă în biserică in fața preotului și a consătenilor. După ieșirea tuturor oamenilor din biserică, ceterașii joacă învârtita sau hațegana în fața bisericii și a publicului. Momentul se încheie cu o sârbă spre Căminul Cultural, unde Judele va ține o cuvântare în fața comunității. Oamenii sunt întâmpinați cu rachiu cald. Jocul de la Cămin nu ține mult, deoarece va fi reluat seara. Muzicanții au un rol important în judecarea Cetei de către comunitate. Ei trebuie să cânte bine și mult.

În 27 decembrie este sărbătorit Sfântul Ștefan, iar în ziua următoare, socotită a patra zi după Crăciun are loc la Săliște întâlnirea tuturor Cetelor de Juni, prilej cu care se joacă Hora Mare a Cetelor și fiecare își prezintă portul și zona.

După această manifestare, reîntâlnim Ceata Junilor în seara de 6/7 ianuarie, prilej cu care organizează un ultim joc, în vederea sărbătorii Sfântului Ion. Imediat după miezul nopții, toate pesrsoanele prezente care poartă numele de Ion, Ioana sau variații ale acestora sunt sărbătoriți, fiind ridicați de băieți sau bărbați până la tavan, ritual însoțit de urări.

În ultima zi a anului, copiii colindă cu Plugușorul, iar în prima zi a Noului An, ei merg cu Sorcova. Este întâlnit și jocul Caprei, însă nu este un obicei al localnicilor, căci alții îndeplinesc acest ritual (conform surselor studiate, acest obicei a existat o perioadă în zonă , fiind apoi asimilat la alții, acum aproximativ 25-30 de ani).

Conform datinilor, de Anul Nou este bine ca primul musafir care intră în casă să fie bărbat, de asemenea, să ai bani în buzunar este de bun augur. În zonă există chiar și preferințe culinare: nu se prepară carne de găină, căci vei scormoni ca și ea tot anul și nu vei aduna nimic, în schimb se recomandă peștele pentru a te putea strecura printre greutăți ca și acesta.

Tot de Anul Nou, fetele nemăritate care voiau să vadă care le va fi ursitul puneau douăspreceze căni cu gura în jos, iar sub fiecare cană câte un lucru simbolic: lână, pâine, făină, fier, inel, ș.a. Fiecare alegea câte o cană. De exemplu, dacă sub ea era lână, însemna că se va mărita cu un cioban, dacă era făină, va găsi un morar; pâinea, brutar; inelul, om bogat; fierul, fierar).

Tot în noaptea dintre ani se făcea un calendar de ceapă: se lua o ceapă, se desfăcea  în douăspreceze foițe și se lăsa cu sare până dimineața. Fiecare foaie avea numele unei luni a anului, iar în cele în care era apă, însemna că în lunile respective vor fi precipitații. Obiceiul încă se mai practică.

Un calendar asemănător se făcea și pentru zilele de la Crăciun, la Bobotează. Fiecare zi semnifica o lună a anului, iar cum era vreamea în acea zi, însemna că asa va fi și în luna pe care o reprezenta. Și acest obicei se mai practică. Aceste informații se păstrează scrise pentru a putea fi confirmate sau infirmate, ulterior.

În ajun de Bobotează, preotul merge cu Botezul, însoțit de cantori, de un copil care duce găletușa cu apa sfântă. El intră în fiecare gospodărie pentru a boteza casa și pe cei ce locuiesc în ea.

În 6 ianuarie, după slujba cuvenită a Bobotezei, preotul și sătenii, cantorii care duc praporii din biserica, merg la râu pentru a sfinți apa. În zilele geroase, preotul spărgea gheața în formă de cruce pentru a putea lua apă.

În 7 ianuarie, de Sfântul Ion, se încheia ciclul sărbătorilor de iarnă. În noaptea de dinaintea sărbătorii, Ionii care sunt ridicați la Căminul Cultural îi cinstesc pe consătenii lor în funcție de posibilitățile financiare ale fiecăruia. În trecut, se vizitau Ionii acasă de grupuri de săteni pentru a-i sărbători și a-i pușca cu puștile.

În data de 2 februarie se sărbătorește Întâmpinarea Domnului, cu slujbă la biserică. Numită și Stretenie, această zi semnifică întâlnirea iernii cu vara. Dacă timpul este frumos acum, așa va fi pe toată durata anului. Dacă ursul iese din bârlog și îl strică acum, e sem de vreme bună.

La 10 februarie se sărbătorește Sf. Haralambie. Deoarece a fost păstor, se zice că protejează vitele.

De la 1 martie, mărțișorul, până în 9 martie, Patruzeci de Mucenici, sunt Babele, zile capricioase din punct de vedere meteorologic.

Cel mai frecvent, în luna martie se lasă Postul Mare, adică postul Paștelui. În duminica de dinaintea lăsării Postului se măritau fetele. Feciorii făceau două cete și mergeau pe un deal, de o parte și de alta a râului, după ora 12, noaptea. De acolo vorbeau unii cu ceilalți și negociau zestrea fetei. Obiceiul mai este cunoscut și ca strigatul peste sat. El a fost ținut până relativ curând, astăzi nu se mai practică.

Înainte de începerea posturilor, este vorba de cel al Paștelui și al Crăciunului, se fierbeau toate oalele din casă, obicei al pregătirii premergătoare postului, pentru curățirea deplină a trupului și a sufletului.

Jumătatea Postului Mare este marcată de sărbătoarea numită Amiază sau Miezul Păresimilor. Creștinii care merg la biserică se închină și fac mătănii în fața icoanei lui Iisus. În sâmbăta dinainte de Florii, cunoscută ca sâmbăta lui Lazăr se fac parastase morților la toate cele trei cimitire de pe raza comunei.

Duminica Floriilor marchează intrarea în Săptămâna Mare a Paștelui sau a Patimilor. În această zi oamenii merg la biserică ducând flori sau verdeață și se întorc cu ramuri de salcie, pe care le pun la icoană. Uneori se duc bucăți sau ramuri întregi de salcie și în grajd, la vite pentru a fi apărate și binecuvântate.

În Săptămâna Mare se fac slujbe la biserică si dimineața, si seara. În Joia Mare sau Joia Verde se vopsesc ouălele. Unele gospădine încă mai folosesc foi de ceapă.

La citirea celor Douăsprezece Evanghelii, din cadrul slujbei de seară, se aprinde o lumânare, care va rămâne aceeași pe parcursul slujbelor pascale. Ea va fi păstrată acasă, reaprinsă cu prilejul altor sărbători, sau, mai ales în caz de vreme mare (furtună).

Vinerea Mare este zi de post negru, seara se ocolește biserica de trei ori. În plan simbolic, aceasta marchează punerea lui Iisus în mormânt. Oamenii vin la biserică îmbrăcați în haine cât mai închise la culoare, semn de jale pentru Moartea Mântuitorului. Atât joia, cât și vinerea dinainte de Paște, preotul și credincioșii se închină și fac mătănii în fața icoanei Răstignirii și punerii în Mormânt a Mântuitorului.

Râurenii participă aproape toți la slujba Învierii. După ce preotul iese cu Evanghelia și Icoana Învierii, credincioșii le sărută, apoi își dau sărutare.

Femeile aduc la biserică, tot în această zi, coșuri cu ouă vopsite, brânză, carne, cozonac, pentru a fi binecuvântate de preot. Astfel se dă dezlegare la dulce. Conform tradiției populare, în prima zi de Paște nu este bine să se dea nimic din casă, fie proprietate personală, fie împrumut.

În a doua zi de Paște oamenii se adunau în Beberani, la horă, obicei care nu mai este practicat astăzi.

Vinerea din Săptămâna Luminată, denumită Izvorul Tămăduirii este respectată și considerată sărbătoare. Nu se lucrează.

Până la Înălțare, locuitorii se salută și azi cu Hristos a înviat!, răspunsul fiind Adevărat a înviat!

Învierea Domnului sau Ispasul este un eveniment important în viața comunei Rîu Sadului. Acesta se celebrează la 40 de zile după Paște. Este ziua în care oamenii pun leuștean la porți, chiar și în grajd la vite pentru a le feri de rele și de strigoi. Fetele și femeile vin cu leuștean la cingătoare la biserică.

Tot în această zi se sărbătorește și Ziua Eroilor. Copiii, însoțiți de cadrele didactice ale școlii, oficialitățile comunei, oameni din comună, merg la Monumentul Eroilor aflat în centrul cătunului Beberani. Ei aduc flori, este ținută o slujbă de pomenire a celor căzuți pe câmpurile de luptă în cele două războaie. Elevii școlii aduc un omagiu pregătind în fiecare an un moment artistic, cântece și poezii patriotice.

La 50 de zile după Paște se sărbătoresc Rusaliile, sărbătoare la fel de importantă cu cea a Învierii. În Joile Verzi sau Joile Grele din acest interval de timp nu se lucrează nimic, mai ales muncă în grădină. Munca din casă și dimprejurul ei este pedepsită cu foc, trăznet și înec.

Vom aminti în continuare numai sărbătorile care au anumite semnificații în plan local, deoarece sărbătorile creștin-ortodoxe rămân tot timpul aceleași, indiferent de zonă și comunitate.

În data de 25 martie se sărbătorește Buna Vestire sau Blagoveștenia, zi în care se mănâncă pește.

Data de 23 aprilie, când este sărbătorit Sf. Gheorghe, este considerată ziua învierii naturii. Se pun crengi și frunze de fag pe la porți, inclusiv în biserică. Astfel, omul ia cunoștință de renașterea naturii. Fagul, ca și mesteacănul și leușteanul îndeplinește același rol protector.

Sf. Ion de vară sau Sânzienele se sărbătoresc la 24 iunie. În mod special, în această zi se udau Ionii. Fetele și băieții se băteau cu apă. În seara dinainte la porți se pun flori de sânziene împletite în cruce, uneori și cu un trandafir roșu în mijloc. Din surse neconfirmate, în noaptea de sânziene au fost femei sau fete care au făcut baie goale în râu. Aici întâlnim legătura cu vechile povești despre iele, zâne bune sau nebune care zboară noaptea prin văzduh. Sânzienele sau sărbătoarea solstițiului de vară marchează nu numai ziua cea mai lungă din cursul anului, ci și potențialul maxim al plantelor medicinale.

Sântilie sau Sf. Ilie este sărbătorit la 20 iulie. Această zi este marcantă pentru ciclul pastoral, deoarece marchează nedeile ce aveau loc pe pășunile alpine sau în sate. Dacă în această zi tună, durduie, înseamnă că nu se vor ține nucile până la toamnă și va fi pericol de trăznet.

1 august marchează intrarea în postul Sfintei Marii și este cunoscută în zonă ca Macaveiul Ursului. Se ține mai mult din teama de nu veni ursul la animale.

La 6 august este sărbătoarea numită Schimbarea la față, când și codrul își schimbă frunza, este începutul toamnei, de fapt. Conform tradiției, până în această zi nu este bine să mănânci struguri, ei se aduc la biserică pentru a fi binecuvântați.

De ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil se sărbătorește hramul bisericii din comuna Rîu Sadului. După slujbă, preotul și credincioșii ocolesc biserica, împreună cu cele patru steaguri numite prapori, care sunt scoase din biserică numai la Paște și la hram. De obicei participă multă lume, majoritatea râurenilor fiind îmbrăcați în portul popular specific zonei. Se face o slujbă de pomenire pentru toți preoții și cantorii care au slujit în biserică, apoi un parastas. La ieșirea din biserică toți enoriașii primesc sarmale, vin și cozonac. După slujbă, se oficiază masa de hram, obicei mai nou preluat de la alte biserici.

În afară de simbolistica religioasă, creștin-ortodoxă, celelalte sărbători până în 6 decembrie, nu au alte simboluri ritualice și pot fi consultate în calendarul ortodox.

Sărbătorile, cu caracter ritualic sau nu, sunt un prilej de bucurie pentru membrii comunității, de odihnă între muncile cotidiene, de rugă sau aduceri-aminte.

Obiceiuri legate de riturile de trecere (botezul, nunta, înmormântarea)

„Sarcina și nașterea, copilăria și adolescența, logodna și căsătoria, moartea și înmormântarea, toate acestea prilejuiesc manifestarea obiceiurilor ca un grup organizat, de o structură cu totul aparte, în interiorul căruia există o legătură strânsă, mai ales prin funcțiunea ce o îndeplinesc în viața omului și a societății”. (Ernest Bernea, Introducere teoretică la studiul obiceiurilor, în Revista de Etnografie și folclor, nr. 5, 1968, p. 379-385).

Nașterea deschide ciclul vieții pe pământ. Până prin anii ’70, copii din Rîu Sadului veneau pe lume cu ajutorul unei moașe. În 32 de ani de meserie moașa Jianu Paraschiva (azi în vârstă de 87 ani) a avut între 18-20 de nașteri pe an, având un număr nesemnificat de decese în comparație cu cel al copiilor sănătoși. Ea de copil încă opt zile după ce acesta venea pe lume, îi făcea baie dimineața și seara. Uneori rămânea la proaspății părinți, dacă vremea era nefavorabilă sau drumul lung și greu. După 1970, nașterile se făceau la maternitate, adesea moașa o însoțea pe viitoarea mamă pentru a o ajuta să nască .

Băieții erau botezați la 40 de zile după naștere, fetele mai repede cu o săptămână. Se făcea o pogace din făină, ouă, zahăr, apoi se mergea la nașă. Aceasta făcea mătănii, se ruga le Dumnezeu, lua copilul zicând: Duc un păgân și aduc un creștin. Până la botez, mama nu avea voie să iasă afară din curte, primind plocon de la rude și vecini, daruri pentru copil și mamă. În cazuri excepționale este permisă ieșirea, dar numai după ce îi citește preotul. Obiceiul este și astăzi respectat.

Botezul se făcea, și se face și azi, duminica, după Sfânta Slujbă. Preotul punea copilul pe jos, în biserică, în fața altarului. De acolo era luat de mamă. Petrecerea de botez se făcea acasă, cu rudele.

Un alt moment important este căsătoria, în zilele noastre păstrându-se majoritatea caracteristicilor din bătrâni în cadrul ceremonialului de nuntă. Dacă doi tineri voiau să se căsătorească îi anunțau pe părinți. Părinții băiatului mergeau acasă la fată pentru a o cere și pentru a se învoi în ceea ce privesc zestrea fiecăruia, locul, data și pregătirile pentru ceremonia nunții. După înșelegere, a doua zi, mergeau la preot pentru a-și anunța căsătoria și pentru a-și da mâna, semn al pecetluirii înțelegerii. În cele trei duminici dinaintea nunții, preotul anunța în biserică: Pleacă în taina lui Dumnezeu X cu Y (X și Y fiind numele viitorilor miri. Până aici s-au păstrat întocmai obiceiurile, cu variații de timp între înțelegere și mersul la preot. De obicei nunțile se făceau duminica, nefiind obligatoriu ca în aceeași zi să se meargă si la primărie, și la biserică. De obicei nașii erau cei de botez. Numai în cazul în care nu voiau să cunune sau erau prea bătrâni, mirii alegeau alții. Întotdeauna s-a mers cu plocon la nași.

Chematul este un alt moment important în cadrul ceremonialului nupțial. Viitorii miri mergeau cu o ploscă cu rachiu pe la fiecare om din sat ca să-l invite la nuntă. Dacă accepta să vină, bea din ploscă, închina cu mirii. Ceremnialul se făcea cu o săptămână înaintea nunții, sâmbăta și duminica. Astăzi se respectă încă acest ritual, însă numai în duminica dinaintea nunții.

Logodna era oficiată de către preot cu o zi înainte de nuntă, sâmbăta. Tot în această zi se aduceau, și se păstrează și azi obiceiul, brazi din pădure pentru a fi puși la casa mirelui, a miresei, la biserică și la nași. Muzicanții plecau de acasă de la mire, împreună cu alaiul de nuntă, după ce înainte petreceau. În ziua nunții, mirele trebuia să taie o creangă dintr-un măr, care să aibă trei crescături. Ea trebuia să fie retezată dintr-o singură lovitură de topor. Aceasta va constitui pomul miresii, pe care fetele îl împodobeau cu bomboane, covrigi, mere, pufuleți, prune uscate, semn al belșugului, rodniciei și dulceții vieții celor doi. Pomul era dus la mireasă acasă. Conform credinței, cei ce mâncau din poamele lui, aveau noroc. Mireasa trebuia să-i dea mirelui o cămașă cusută de ea. Mirele și nașii cumpărau mireasa de la părinții ei. Astăzi pomul miresii este pus pe masa mirilor, la Căminul Cultural, unde se fac de obicei nunțile, iar mireasa pune sub el o cămașă cumpărată pentru soțul ei. După miezul nopții, miresei îi luau jos vălul și îi făceau părul sucit, semn al intrării în rândul nevestelor. Nunta dura până a doua zi.

La un moment dat se fura pantoful miresei, iar când mirele nu era atent, mireasa. Atât pantoful cât și mireasa trebuiau răscumpărate, de nași sau de mire. Cinstea era strigată de vornic, obicei prcticat și astăzi.

În prezent nunta durează două zile, în ziua a doua fiind jocul miresei când cei ce vor să joace cu ea o plătesc. Banii strânși îi aparțin. Se servește ciorbă acră, iar mirele trebuie să dea o oaie pentru grătar. Tot el dă și rachiu roșu, dacă mireasa a fost cinstită. În această zi se fac burdioazele, caricaturi comice ale celor doi miri, care se duc și îi aduc pe nași la continuarea petrecerii. Nașii erau urcați pe măgari, acum fiind aduși în căruță. Acest obicei a devenit frecvent în ultimii 15-20 de ani.

Riturile de trecere se încheie cu cel legat de înmormântare. Moartea este privită ca ceva firesc, ca o încheiere a socotelilor de pe lumea aceasta. Mortul se punea și se pune și azi în camera cea mai mare și mai frumoasă din casă. Nu există bocitoare ca în alte regiuni ale țării. Persoanelor care vin la priveghi până la înmormântare li se servește rachiu, cozonac sau gogoși. Cei care duc sicriul primesc câte un prosop și o lumânare. După înhumare, se face o masă, de obicei la Căminul cultural, pomeana mortului, la care participă preotul, cantorul și cei care au însoțit mortul pe ultimul drum. Îngropătorii, cât și cei care au săpat groapa mănâncă la o masă separată.

Din ziua în care murea cineva, până în ziua înmormântării, inclusiv, indiferent dacă omul locuia sau nu în comună, se trăgeau clopotele de trei ori pe zi, dimineața, la prânz și seara. Glasul lor anunța comunitatea de vestea cea rea și aveau sunet de plâns. Acest obicei se mai practică și azi.

A doua zi după înhumare se făcea o cină, după care vasele se lăsau nespălate și se punea făină într-o farfurie. Conform credinței, sufletul mortului venea și umbla, lăsând urme în făină. Tot din ziua aceasta se face la cimitir, tămâiatul mortului, dimineața și seara, până la patruzeci de zile. Aceste practici se folosesc și azi.

În prima duminică după înmormântare, preotul cere iertare în biserică, în numele defunctului, tuturor acelora cu care mortul a intrat în contact. Este un ceremonial colectiv, ce implică întreaga comunitate și numai după aceasta sufletul este eliberat pentru a-și continua calea pe lumea de dincolo.

Parastasele (pomenirea morților la un numar de zile, luni, ani sau cu alte prilejuri) se făceau și se fac la biserică sau la cimitir, unde, de asemenea, ia partea colectivitatea. Se împart colivă, vin, un colăcel și o lumânare. Mai pot fi făcute și acasă cu un număr impar de femei văduve.

Dacă persoana moartă era necăsătorită, era îmbrăcată în haine de nuntă, respectându-se astfel cele trei cicluri cosmice: botezul, nunta, înmormântarea.

Dacă răposatul era cioban, era îmbrăcat în portul traditional, alcătuit din haine românești.

Nașterea, nunta, înmormântarea și-au păstrat caracteristicile colective până în zilele noastre.